Drumurile către casă ⁕ Ștefan Șeclăman

Oamenii din spatele personajelor mele Personajele din Drumurile către Casă nu s-au născut toate din imaginația mea. Unele au venit din amintiri vechi, din oameni pe care i-am întâlnit cândva și ale căror povești au rămas cu mine, chiar și după ce drumurile noastre s-au despărțit. Cu mulți ani în urmă, călătoream cu trenul, într-un compartiment în care se afla și un bărbat abia ieșit din închisoare. Am stat de vorbă, iar el mi-a povestit despre viața lui, despre fapta pentru care fusese condamnat și durerea pe care o purta în suflet. Atunci eram doar doi călători care împărțeau, pentru o vreme, același drum. Nu mi-am imaginat că, peste ani, povestea lui va găsi un loc în paginile unei cărți.

Pe Valea Pietrosului am ajuns în copilărie, însoțit de tata. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre prietenii lui, un pădurar bătrân, căsătorit cu o femeie rudăreasă. Se iubeau și erau oameni buni. Poate că, pentru alții, povestea lor n-ar fi avut nimic ieșit din comun. Pentru mine, însă, au rămas două suflete care meritau să nu fie uitate. Le-am deschis și lor ușa cărții mele.

În satul copilăriei mele trăia Mărin Nebunul. Eram fascinat de el, dar, în același timp, mă și temeam de acel bărbat. Avea mințile pierdute, însă nu era un om care să facă rău cuiva. Copil fiind, nu puteam înțelege prea multe despre lumea lui. Îl priveam de la distanță, cu teama și curiozitatea specifice vârstei. Astăzi, după atâția ani, i-am găsit locul printre personajele cărții mele. Doamna profesoară, în schimb, nu are chipul unei singure persoane. Este un personaj alcătuit din trăsăturile, gesturile și experiențele mai multor oameni cu care am interacționat de-a lungul vieții. Câte odată realitatea îți oferă un chip, alteori o voce sau o întâmplare, iar imaginația le adună pe toate și le transformă în literatură. Așa s-a dezvoltat, pe parcurs, ideea cărții Drumurile către Casă.

Pe măsură ce scriam, îmi reveneau în minte oameni, locuri și întâmplări pe care timpul nu reușise să le șteargă. Nu am scris pentru a le reconstitui fidel viețile și nici pentru a transforma cartea într-o colecție de amintiri. Am luat din realitate ceea ce a rămas viu în mine și am lăsat literatura să-și urmeze propriul drum. Unii dintre acești oameni nu vor afla niciodată că au ajuns personaje într-o carte.

Poate că alții nici nu mai sunt printre noi. Dar fiecare a lăsat undeva o urmă, iar eu am simțit că acea urmă merită păstrată. Uneori, drumurile către casă nu ne duc doar înapoi, spre locurile copilăriei. Ne poartă înspre oamenii pe care i-am întâlnit, către cei pe care i-am înțeles sau nu i-am înțeles la vremea lor și către amintirile care continuă să trăiască în noi. De multe ori, singurul loc în care îi mai putem întâlni este între paginile unei cărți.